Uncategorized

Grădina cu fluturi

40239100_1767651306684860_3545818419964149760_n

Autor: Dot Hutchison

Titlul și coperta m-au atras de la început, iar conținutul nu m-a dezamăgit deloc. M-am afundat cu totul în această poveste și cred că o voi mai păstra vie în memorie multă vreme.

Acțiunea are loc într-o superbă grădină, dar nu orice fel de grădină. Aici sunt aduse fetele capturate de Grădinar, care le tatuează fluturi pe spate sau pe față, în funcție de cât de credincioase îi sunt. Măcar dacă s-ar opri aici, dar pe lângă acestea, le violează și le ucide când acestea ating vârsta de 21 de ani. El crede că la această vârstă fetele ating maximul de frumusețe, așa că le ucide și le pune într-o vitrină cu rășină.

Într-un mod bolnav, el adoră vitrina și încă își exprimă iubirea grotească față de fete chiar și după moartea acestora, considerând că le face un bine și că este un mod în care nu vor fi uitate niciodată.

 

„Bărbatul ăla avea un talent infinit în a vedea doar ceea ce voia să vadă.”

 

Pentru Fluturi, vitrina reprezintă dovada clară ca moartea este mai aproape decât ar trebui.

 

„Dacă speranța ni s-a dus într-o singură noapte, sau într-o zi, sau într-un minut, e ea mai puțin pierdută? Tot ceea ce vedem este doar un vis într-un alt vis.”

 

„Fluturii adevărați pot zbura departe, unde să nu fie prinși. Fluturii Grădinarului nu puteau decât să cadă, dar și asta foarte rar.”

 

Maya, personajul principal, este o persoană foarte inteligentă și misterioasă care profită deseori de răbdarea agenților FBI. Am plăcut-o încă de la început.

 

„Oamenii calzi și iubitori care au nevoie disperată de a fi aprobați de ceilalți cad victime ale sindromului Stockholm, iar noi, restul, cădem pradă pragmatismului. Dat fiind că am văzut ambele cazuri la alții, eu merg mai degrabă pe pragmatism.”

 

Aceasta povestește cu sânge rece ororile prin care trecea ea și ceilalți Fluturi. După ce Lyonette, care îi devine prietenă, o introduce în grădină, aceasta încearcă să se integreze și să ajute fetele cât poate.

 

Ea a avut o copilărie dezastruoasă, având niște părinți care nu o doresc și încearcă să scape de ea cu orice preț.

 

„Nu e o chestie fantastică? Fiecare copil ar trebui să fie obligat să asiste opt luni de confruntări între părinți, în care fiecare explică de ce nu îl dorește.”

 

Astfel ajunge la Buni, o persoană sfârșită înconjurată de animale împăiate, care se poartă ca și cum Maya nici nu ar fi acolo. După un timp scurt Buni moare și Maya este forțată să se descurce singură pornind spre New York. În New York se angajează la un restaurant unde în sfârșit își găsește un fel de familie în fetele cu care locuiește.

 

După ce Lyonette moare, Maya preia atribuțiile acesteia, devenind o persoană de nădejde în grădină.

 

„Aș fi putut să fiu fetița cu chibrituri și să-mi aprind iluziile într-o peșteră, să mă pierd în căldura lor până când strălucirea avea să dispară și eu să rămân din nou în Grădină.”

 

Din cauza modului direct de a fi, ea reușește să capteze atenția Grădinarului și a fiului cel mic, Desmond. Cel din urmă este o persoană care vrea cu orice preț să fie bună, dar din păcate este destul de laș. Totuși, chiar și așa, va juca un rol important în poveste.

 

„Era fragil într-un mod în care tatăl și fratele lui nu erau, era cineva care dorea să fie bun, să ia alegerile corecte, doar că nu știa cum.”

 

În această poveste frumusețea este prezentată într-un mod înfiorător, iar prieteniile pe cât sunt de ciudate, pe atât sunt de legate.

 

„Ca și frumusețea, disperarea și teama erau la fel de comune ca a respira.”

Advertisements
Uncategorized

Oscar și Tanti Roz

39945300_1856962741046187_1169836924064497664_n

Autor: Eric-Emmanuel Schmitt

Oscar, “omulețul” care trăiește 110 ani în 11 zile nu are cum să nu te facă să nu îți analizezi viața și chiar pe tine însuți.

În urma poveștii acestuia, realizezi că de cele mai multe ori ești atât de egoist încât tinzi zi de zi să iei totul de-a  gata și să nu mai apreciezi darul vieții deloc.

 

„Se face aceeaşi greşeală şi în ceea ce priveşte viaţa. Uităm că este fragilă, gingaşă, efemeră. Ne comportăm cu toţii de parcă-am fi nemuritori.”

 

La cei 10 ani ai lui, Oscar dă dovadă de o înțelepciune ieșită din comun și cu ajutorul prietenei sale Tanzi Roz devine un tânăr responsabil, un adult atent, un bătrânel înțelept, dar cel mai important – un om care dăruiește, care se dăruiește pe sine, învățându-i pe ceilalți să aprecieze viața.

 

(…) privește lumea în fiecare zi ca și cum ai vedea-o pentru întâia oara.”

 

La sfatul lui Tanti Roz, Oscar îi scrie în fiecare zi Lui Dumnezeu cerându-i anumite lucruri sau mulțumindu-i pentru ziua trăită.

În 11 zile acest omuleț trăiește o viață complexă, cunoscând adolescența, iubirea, responsabilitatea sentimentelor, înțelepciunea bătrâneții; așa încât la cei 110 ani moare lăsând la căpătâiul lui o pancarta pe care scria: “Numai Dumnezeu mă poate trezi”.

 

„Întrebările cele mai interesante rămân întrebări. Ele întrețin misterul. Fiece răspuns trebuie precedat de „poate că”: Doar întrebările neinteresante pot căpăta un răspuns definitiv.”

 

Am citit această carticică emoționantă pe nerăsuflate trecând prin o grămadă de stări: am râs, am plâns, am iubit viața, am compătimit, iar la finalul acesteia m-am oprit un timp să meditez.

Uncategorized

Băiatul cu pijamale în dungi

39543566_274784976456254_2371553092559699968_n

Autor: John Boyne

Cartea de față m-a captivat încă de la primele pagini, iar gândurile lui Bruno, băiețelul de 9 ani, sunt de-a dreptul ingenioase. Povestea privită prin ochii acestuia nu îți dă de ales decât să simți și să trăiești emoțiile alături de el.

Acțiunea se petrece în Berlin în timpul celui de-al doilea război mondial si îi are în centru pe Bruno și pe familia acestuia: tata zis “Comandantul”, mama si Gretel numită și “Cazul fără speranță”.

Familia lui Bruno este nevoită să se mute din casa lor frumoasa cu 5 nivele, la Out-With din cauza serviciului important al tatălui lui. Bruno nici nu poate pronunța numele noii sale locuințe, atrăgând ironia surorii sale, care nu pierde nicio ocazie să fie sarcastică cu acesta.

La Out-With Bruno găsește o altă lume, simțindu-se foarte singur, fără prietenii lui. Aici era familia lui alături de soldați care mărșăluiau peste tot și de la fereastra camerei lui putea vedea niște “copii nu foarte prietenoși”, îmbrăcați în pijamale în dungi, dincolo de gardul ghimpat.

 

“În depărtare se vedea poarta, care ducea la drumul care ducea la gară, care ducea acasă, dar ideea de a merge acolo, ideea de fugi și a rămâne singur fără nimeni altcineva era și mai neplacută decât ideea de a rămâne.”

 

“Nu provoca răul gândindu-te că e mai dureros decât e în realitate.”

 

Zilele lui Bruno trec monotone, plângându-și de milă și fiindu-i dor de casa lui din Berlin, până când îl întâlnește pe Shmuel, un băiat evreu născut chiar în aceeași zi cu el, aflat de cealaltă parte a gardului. Între aceștia se va înfiripa o prietenie foarte frumoasă, întâlnindu-se în mod regulat pentru a vorbi.

 

“Când văzu că punctul devenise pată, care devenise strop, care devenise o siluetă, care devenise un baiat, Bruno încetini pasul.”

 

Lumea crudă văzută prin ochii copiilor este mai mult decât înfiorătoare. Shmuel este direct supus abuzurilor făcute de soldați și asistă la acte de violentă prin care trec semenii săi, iar Bruno asistă la furia locotenentului Kotler asupra chelnerului Pavel, sau asupra lui Shmuel. Aceste lucruri te marchează și te fac să te gândești dacă chiar a fost posibilă atâta înverșunare.

 

“Foarte încet se întoarse și se uită la Shmuel, care nu mai plângea, ci privea în jos, părând că încearcă să-și convingă sufletul să nu mai rămână în trupul lui firav, ci să iasă afară, să zboare pe ușă și să se ridice la cer, alunecând printre nori până ce va ajunge departe de aceste locuri.”

 

Sfârșitul este atât de sfâșietor încât ai vrea cu toată inima să mai existe o pagină…să nu se termine așa. Această carte va rămâne multă vreme în sufletul meu.